sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Vai, bade, viaţa asta!

Satul românesc, peisaj mioritic plin de poezie şi de vechi rânduieli din care noi încă ne hrănim emoţiile. Când mă gândesc la satul românesc, în minte îmi apare o casă cu acoperiş de paie şi un tablou de iarnă, cu nămeţi cât casa, cu fumul străveziu ieşind din coş şi poveşti la gura sobei. Văd un farmec aparte pe care alte locuri străine nu au reuşit să-l recreeze pentru mine nici măcar pe aproape. Da, ştiu, e posibil să fiu în mod frenetic paralizată mintal de naţionalisme, ce să fac, chemarea străbună e prea puternică.
Am crescut în astfel de locuri, am avut frumoasa şansă să am bunici la sat, acolo unde am petrecut mai toate vacanţele copilăriei mele. Şi de acolo am cules şi cele mai frumoase amintiri. 
Vara era o nebunie. Dacă în celelalte vacanţe unii copii dădeau mai rar, în vacanţa mare se adunau de te miri de unde, plus cei loco. Făceam o gaşcă nebună, nebună ce se aduna în ceas de seară la vechea şcoală şi ne petreceam timpul cum ştiam noi mai bine şi mai frumos.
Povestea mea nu e legată de gaşca noastră, ci mai degrabă de ceea ce am urmărit împreună într-o seară. Atunci am comparat totul cu o mică scenetă de teatru, cu actori foarte buni, poate aş fi putut spune chiar foarte naturali. O poveste de sat românesc, din genul celor ieşite în afara romantismului ce poate plana asupra ideii a ceea ce este el.
În acea seară lipsea unul dintre noi şi fiindcă nu aveam de gând să îl lăsăm să stea liniştit acasă, am pornit grămadă să-l scoatem din bârlog. Ne-am înfipt toţi în poarta sa şi am făcut tărăboi care mai de care, numai să-l facem să iasă. Era acel partener de joacă de când eram mai mici cu care, din nefericire pentru mine, ajungeam în aceeaşi echipă la pac-pac. Aşa e când te joci cu băieţii, ieşi ca fată mereu în dezavantaj când se pregătesc echipele. Ajungeam noi, "echipa lui frunză-verde", mereu "împuşcaţi" de ceilalţi tocmai fiincă el era un zăpăcit şi jumătate care în loc să fie vigilent, era mereu cu capul în nori după avioane. Uf!
Aşteptând noi să iasă, vedem o momâie care venea agale pe drum. Era întuneric deja, însă după bolboroseli şi după căciula ce se profila uşor, am identificat rapid cine era.
Vizavi de casa prietenului nostru era o curte mai pricăjită, ca să să spun aşa, cu o căsuţă pe măsură. În ea locuia o femeie, Delia se numea, care săraca era puţin mai înapoiată la minte din naştere, dar laudă ei, se întreţinea singură singurică şi avea de toate. Avea o mică grădinuţă, câteva găinuşe şi o văcuţă. Cu toate astea, se ţinea bine şi nu ducea lipsă de gagii. Ca după ea, dar ce mai contează? Şi da, momâia ce se apropria era iubitul ei care, abţiguit puţin şi înflăcărat de focul paharelor, venea la ea. El avea şi job, că altfel nu l-ar fi luat, era cioban la oi. Şi vine săracu tot aşa, pe două cărări, intră pe poartă şi ajunge la uşa ei. Uşa închisă, lumina stinsă, Delia doarme. Bate la uşă şi începe să strige "Hăiiiii, hăiii". Uşa închisă, lumina aprinsă, Delia trează şi nervoasă "Da ce vrei la ora asta, io ţi-am zîs să vi când să vi, nu acuma. Ia vezi-ţi de drum şi lasă-mă-n pace!"
"Hai tu, că io te iubesc, lasă-mă în casă"
Şi Delia nu şi nu. Că n-o venit când trebe, că mai îi şi bat pe deasupra, nu şi nu!
"Da io sparg uşa" răcni el, deşi uşa, şi din carton să fi fost nu ar fi dovedit-o, aşa era de pricăjit.
Şi dăi la uşă, şi cată lemn să spargă uşa, şi calcă cu bocancii castraveţii Deliei şi una bucată Delia şi mai nervoasă. 
Vede că nu-i dă de capăt uşii, se duce la geam.
"Hai tu Deliuţă dragă, lasă-mă să intru".
"Dute-n treaba ta omule, tu la mine nu mai ai ce să caţi"
"Da io sparg geamul"
"Atâta îţi trebe numa, c-apăi vezi tu" şi deschide geamul, prevăzătoare, ca să nu-l spargă fiorosu. Geam de casă de munte, pe unde nu încape decât o mâţă moartă de foame.
Şi dă fiorosu să intre, aşa bat cum era şi vine Delia şi îi dă o tigăiuţă în cap "Nah, ieşi afară", zdrang una, zdrang două, fiorosu ameţit "Ioi, vai", bagă cumva un picior pe geam, zdrang încă una, cade în fund, se ridică, s-ar băga cu două picioare, da' nu poate, se dezechilibrează, cade pălăria de cioban, na, bai, aia musai să stea pe chiflă, ia căciula, iară vrea să intre, nu poate, Delia face de nervi cafea, zicând-i sudălmi câte şi mai câte. Năcăjit omul, vede că nu poate. O mai roagă odată "Delie, şi io amu ce fac, unde să dorm?"
"Da dute la găini şi te culcă în coteţ"
Pesemne trudit de-atâta luptă cu uşa şi geamul, sau poate vrând să-i facă în contră Deliei, poate chiar să o impresioneze cumva şi să îl lase mai apoi înăuntru, cumva resemnat, zice "No bine tu Delie, dacă aşa zâci tu, m-oi culca la găini". Şi se duce omu şi se sfădeşte cu găinile, şi îşi face loc frumuşel în coteţ printre pene şi cu găinile profund nemulţumite cârâind.
Se aşternu liniştea. Delia îşi bea cafeau bodocănind încă furioasă. Şi curând, auzirăm noi un sunet ciudat. Or fi găinile...ori ciobănaşu nostru doarme? Clar, ciobănaşu sforăia, îşi găsise fericirea în braţele unor puicuţe şi era deja în lumea norişorilor pufoşi.
Noapte bună copii, 
Şi-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea mea.
True story. 
(toată sceneta să v-o imaginaţi cu nişte spectatori râzând până la epuizare). Realitatea bate filmul!

Proba este sponsorizată de Reeja.ro.
Acest material a fost scris pentru SuperBlog2013.

2 comentarii:

crash4crantz spunea...

Da... chiar am râs... am râs și am râs... săracu cioban :))

Jo's spunea...

Mă bucur că ţi-aplăcut:)

Trimiteți un comentariu