vineri, 1 noiembrie 2013

Tu şi eu, o simbioză perfectă.

-Vii? a spus el.
Eram emoţionată rău, însă curiozitatea mea era dincolo de orice limită. Nu aveam aşteptări fiindcă era ceva nou pentru mine, iar chestiile noi şi care mă iau complet pe nepregătite nu au timp să-mi formeze aşteptări, idei despre ce sau cum va fi. Prezenţa sa mă tulbura destul de tare ca să îi dau vreun răspuns destul de inteligent şi să intru în acel joc în care dai de înţeles că nu, dar de fapt e da. Atracţia era prea puternică să pot să mai gândesc obiectiv. Şi da, muream de nerăbdare. I-am răspuns afirmativ fără să clipesc, furată de moment.
Avusesem de ales între el şi încă trei, însă el era cel mai frumos. Avea trăsături clar definite şi puternice, dar în acelaşi timp elegante. Un aer misterios îl învăluia, era exact picătura fermecătoare necesară ca o femeie să o ia razna. Mirosea a parfum de rafinament şi clasă. Un început frumos, am gândit eu.
Nici nu mi-am dat seama când am pornit, doar am observat că deja pe geam se vedeau desfăşurându-se clădiri parfumate cu lumina soarelui, oameni păşind pe perne de aer şi stropi de fericire udând parcurile. Ce ciudat! Oare visez sau e realitate?
O convorbire naturală, firească s-a legat între noi, aşa am aflat că avem pasiuni comune. Ne pasă, da! Ne pasă de lumea aceasta, de natură, de viitorul celor ce ne vor urma. Totodată, a dat de înţeles că e un spirit econom, ca şi mine şi mi-a spus că nu e greu de întreţinut.



Încă nu ieşisem din oraş, aşa că a fost nevoit de multe ori să oprească şi să repornească. L-am întrebat dacă nu îl deranjează asta, iar el s-a uitat la mine.
-Hm, nu ştii cu cine ai de-a face, pot trăi din asta!, apoi a zâmbit discret.
Asta m-a făcut să am încredere în ceea ce reprezenta el.
Mi s-a descris ca fiind un tip neconvenţional, că nu este ca toţi ceilalţi şi că i-ar face plăcere, dacă vom fi împreună, să ne plimbăm. Plimbări lungi prin ploi şi culori tomnatice, prin veri toride şi leneşe, prin ierni îngheţate şi albe, în vacanţe de neuitat. Mă uitam la el şi nu îmi venea să cred! Eu însumi nu sunt o persoană convenţională, îmi place noutatea, ieşirea din rutină, viaţa şi mai ales plimbările. Împreună mi-a promis că mă va duce până la nori şi înapoi.
- Dar inima ta? Eşti sigur că vrei să mi-o dai?
Aşa am aflat că el are două inimi, una pasională, înflăcărată, puternică, care-i punea sângele în mişcare şi cealaltă, care-l propulsa spre infinit. Şi mi le oferea mie pe ambele. Câtă iubire poate încăpea în două inimi? Nu puteam decât să mă simt flatată.
-Nu mă crezi că încep să te iubesc, spuse el? Şi îmi arătă pe un ecran toate fluxurile de energie care circulau în fiinţa sa.
Cine ţi se deschide aşa de la prima întâlnire? Oare era doar o tehnică menită a mă impresiona sau chiar era adevărat tot ce încerca el să îmi sublinieze? Că este pentru mine, că sunt pentru el, că este puternic, că va avea grijă să mă simt alături de el perfect...
Încercam să mă conving eu pe mine însumi că nu este perfect şi că nu ne chiar potrivim, poate de frică să nu fiu dezamăgită sau că nu aş putea să-l strunesc. Dar eram deja cu mai mult de un picior băgată în această aventură ce se prefigura a fii minunată. Ştii cum e acel sentiment care te face să spui da cu toată fiinţa ta însă instinctul de conservare te face să fii puţin reticent şi să mai aştepţi până să ţi se confirme ceea ce tu deja simţeai?
Am ieşit din oraş şi ne îndreptam spre o staţiune de munte, mă cuibărisem confortabil, mă simţeam iubită şi protejată. Nici nu mi-am dat seama că începusem să mergem cu viteză, dar lin, se vedeau deja coamele munţilor învăluite în nori pufoşi, iar imaginile de la fereastră erau din ce în ce mai sacadate.


Doamne cât putea fi de relaxat când conducea! Îmi dădea o stare de linişte la orice viteză, aşa că am lăsat uşor capul pe spate încercând să îmi ordonez gândurile. Pentru o clipă am închis ochii şi am crezut că plutesc, plutesc spre un vis încă neîmplinit al meu, simbioza perfectă dintre mine şi el, un viitor împreună de durată, sănătos şi echilibrat. Pluteam.


Taci. Ascultă. Simte.
Dacă ţi s-a făcut pielea de găină înseamnă că ştii despre ce vorbesc.
În faţa noastră se desfăşura un peisaj minunat, munţi grandioşi, nori învolburaţi. Îmi doream să ajungem la acei nori, însă deocamdată pluteam pe propriul meu nor şi îmi era bine. "Până la urmă nu destinaţia contează, ci drumul în sine."


Am ajuns. Am coborât. Şi am spus:
-Deci, aşa arată înălţimile!
Ne-am privit şi atunci am ştiut. Simbioza perfectă dintre mine şi el. Viitorul părea că se aşterne de acolo sus la picioarele noastre. Nu mai pluteam, stăteam deja pe acel nor.
Toyota Auris Hibrid.


Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.
Imaginile sunt preluate de pe pagina de facebook Toyota. De pe aceeaşi pagină am preluat şi sloganul "Până la urmă nu destinaţia contează, ci drumul în sine."

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu