marți, 5 noiembrie 2013

Am făcut un băiat să plângă.

Am făcut un băiat să plângă.

În oala mea de vrăjitoare am pus de toate. Vroiam o vrajă ascunsă, dulce, parfumată, roşie ca sângele. Mi-am pus şorţul (ce, credeţi că vrăjitoarele nu au şorţ?) şi mi-am cules din grădină cele trebuincioase, o picătură secretoasă de aici, un pumn de secrete de colo, o mână de secretoşenii de dincolo. Şşşşşş, nu am voie să spun mai mult! Grădina mea unde copiii înfloresc toamna, iar primăvara rândunicile aduc pufuşori pe care îi presară ca să iasă fragi.
Am pus oala pe plita - doar vrăjitoarele cele mai bune au plite incorporabile - şi apă fermecată în ea. Apa a început să bolborosească în barbă poveşti nemuritoare şi să-şi cheme verişorii aburi la un ceai. O pulbere lucioasă am adăugat şi-am mestecat, am mestecat, am mestecat, am şoptit magii şi incantaţii de la bunici cu păr de caier adunate. Toate tainele vechilor rânduieli s-au adunat deasupra şi spuneau "Acum e momentul". Momentul în care universul şi-a vărsat nemărginirea, iar petalele moi ale stelelor sacrificate de acesta au căzut cu zgomot surd de antimaterie. Aha! Am exclamat triumfătoare şi am pus un capac să nu iasă faptele de-acolo. Capacul dârdâia nemulţumit că trebuie să ţină sub el atâtea şi pufăia din când în când nervos. Când mirosul mi-a dat de ştire că vraja s-a înfăptuit, capacul l-am smucit cu o privire şi am lăsat să mi se desfăşoare în faţă toate minunile copilăriei. Fiecare amintire am pus-o într-un pocal de argint transparent şi am ferecat-o cu rochiţe de volbură albe.
Soţul, ca un soţ bun de vrăjitoare ce este, mi-a adus mătura. Mă pregăteam să aduc înapoi din trecut alte gusturi pe care unii le consideră apuse. Iar el a rămas acasă să caute pe internet oferte de cuptoare incorporabile. Vrăjitoarele sunt ele vechi în această lume, dar nu sunt învechite.
Am cutreierat munţi învăluiţi de poveşti stranii cu zâne, dealuri arse de suflul dragonilor aurii, câmpii înflorite cu flori de mac şi stânci spălate de valuri albastre. Şi am găsit ce căutam, în colţul inimilor topite de dor.
Când am ajuns înapoi, în bucătărie am găsit un cuptor de la Hotpoint Ariston ce abia aştepta să recreeze gustul copilăriei. Am zâmbit în sinea mea. Ce ţi-e dom'le cu tehnologia de azi, vechile vrăjitoare trebuiau să aprindă cuptoare, să pună ceaune pe focuri de lemne, iar acum, înfăptuirea unei vrăji bune este la o distanţă de apăsare a unui singur buton

Am pornit vijelios, aveam multă treabă. Praf alb ca ninsoarea plutea printre degete, valuri albe de duioşie se împleteau cu galbene fiinţe prinse-n coji, iar pomada se alinta sub raze dulci de lapte. În faţa mea se desfăşura un dans frenetic, încolăciri şerpuitoare într-un vas de lemn de dragon ce te ameţeau dacă te uitai numai la ele. Linişte. M-am apropiat de încleştarea alburie, am măsura-o din ochi, iar bufniţa Magda ce stătea pe umărul meu mi-a spus că ei îi miroase a gata. Foarte bine, am acoperit-o cu un ştergar de pânză moştenit de la străbunica vrăjitoare, ţesut la război. Acesta mormăi satisfăcut şi cuprinse aluatul cu toate cele patru colţuri ale sale. Plămădeala ce-am creat-o din pulbere de ninsoare albă şi câteva nuci începea să crească şi să prindă formă de cozonac. Cuptorul la înghiţit cu poftă şi l-am lăsat aşa două ore ca să îşi vadă de ale lui. Când cozonacul s-a rumenit, cuptorul s-a trezit brusc şi a început să ţiuie disperat că nu-l aude nimeni. Atunci am strigat la el să se potolească, că doar lângă el eram. Am deschis uşa cuptorului, iar două mâini din fuioare de amintire l-au scos uşor pe masă. Mmmmm, minunat! M-a izbit un dor nebun ce m-a trimis din nou în trecut. Eram mică, mică şi bunica mea, Vrăjitoarea Marea, scotea cozonacii din oale. Mirosea a Crăciun şi cetină de brad.

Am făcut un băiat să plângă.

Un suflet zbuciumat, ce se lupta cu propiile-i genuni. Stătea drept şi aparent nimic nu părea să-l doboare. Pe dinăuntru ghem de contrarii, pe dinafară stâncă fisurată. Târa lanţurile-i grele din copilăria ce acum se pierdea în zare. Miros de valuri din Marea Neagră adusese cu el şi o tristeţe nemăsurată. Un copil-om. Un om în devenire, care stătea între două lumi, cea trecută de râul Styx - cu inima- şi cea de acum -cu trupul-  unde se descurca singur. Viaţa din care fusese zămislit era în cer şi-l mângâia acum doar cu lacrimi de ploaie. Cealaltă viaţă, prezentă însă doar prin neprezenţa ei, pleca odată cu valurile mării şi venea rar să mângâie odorul nemângâiat, ca tată. Doar două suflete îl mai purtaseră în braţe până când...până când au plecat şi ele. Departe, acolo unde doar îngerii mai pot vorbi cu ele.

Nu, nu l-am făcut să plângă din dragoste. Nu e vorba de iubire neîmpărtăşită aici.
Am făcut un băiat să plângă cu dulceaţă de trandafiri şi cozonac cu nucă. I-am adus aminte de dulceaţa de trandafiri făcută de bunica lui, cel mai drag om de pe pământ, singura care îi fusese alături atâta timp şi care plecase de curând printre îngeri. A luat prima linguriţă de dulceaţă şi a înghiţit-o cu lacrimi. Apoi a mâncat o felie de cozonac.

Am făcut un băiat să plângă.
Dar i-am alinat sufletul.
Cu dulceaţă de trandafiri şi un cozonac.


Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

8 comentarii:

Vienela spunea...

Ah, mi-a placut tot ce ai scris, pana la momentul in care am dat cu ochii de dulceata de trandafiri. Cum de ai fost atat de cruda, de nemiloasa? Nu imi era suficient ca pofteam la iepure? Stii ca nu am mai mancat de cand eram copil cea mai buna dulceata din lume, cea de trandafiri?

Jo's spunea...

Pai tu mi-ai făcut poftă cu iepure, iar eu a trebuit să te fac şi pe tine să suferi puţin, nu?:) Mă bucur că ţi-a plăcut ce-am scris.

Dani P. spunea...

Just wow !
Ai talent la povestit, nu gluma.
Salutarile mele vrajitoarei !

Jo's spunea...

Mulţumesc Dani P.:)

Anonim spunea...

Ce frumos ai scris! Foarte emotionant! Si mai facut pofta de cozonac, din nou :)

Anonim spunea...

si eu am broboane de...ceva pe langa ochi...:) mi-a placut parfumul din spatele cuvintelor tale...chiar daca sunt in harabramburia, lucrurile se incing serios pe aici:P - semnat un marinar ratacit pe o goeleta:P

Jo's spunea...

Ştii, în harabramburia este cel mai potrivit loc să te rătăceşti cu goeleta, anonimule marinar. Mulţumesc şi vânt din pupă!:)

Pinky Rainbow spunea...

Toti superbloggerii sunt innebuniti dupa cozonaci, observ! La Gala fiecare sa vina cu cozonacul lui...sa facem schimb de...impresii! Imi placu articolul tau vrajitoresc....desi...mi-a crescut pofta de cozonac facut in casa...!

Trimiteți un comentariu