vineri, 25 octombrie 2013

Un viitor nu prea îndepărtat.

Alarma suna deja de 5 minute. Năuc de cap, se sculă din pat lipsit de chef şi cu părul vâlvoi. Ar mai fi lenevit dacă nu ar fi trebuit să prindă metroul de 7. Miau se urcă dintr-un salt pe pat,  începu să toarcă şi să se alinte pe lângă stăpânul său care îl făcu fericit cu o singură mângâiere. Era un motan vărgat ca un tigru, cu un nume complet lipsit de imaginaţie. Sebastian îl găsise într-o zi pe stradă, povestea clasică, i se făcut milă şi îl duse acasă cu gândul să îl pună pe picioare apoi să îl lase să se descurce singur. Nici măcar nu îi plăceau mâţele, de aceea preferase să nu îi dea un nume şi să îi spună doar Miau. Nu se gândise niciodată că îi va deveni sufleteşte indispensabil.
Venise singur în New York plin de speranţe, ferm convins că va fi apreciat ca artist la adevărata sa valoare aici, în acest rai al posibilităţilor. Dar lucrurile nu erau astfel cum se aşteptase şi începuse să se piardă pe sine. Lucra pe un şantier pentru a se întreţine. Creativitatea începuse să îl părăsească fiindcă el plămădea arta din fericire şi iubire, nu din durere ca alţii. Iar acum era complet nefericit şi deprimat. Începuse să urască firea lucrurilor şi deşi se gândea tot mai des că locul său nu este aici, parcă ceva îl ţinea legat şi se afunda din ce în ce mai tare într-o nepăsare ce-l imobiliza.
Se ridică din pat şi de îndreptă spre bucătărie unde îi desfăcu lui Miau o conservă de carne, apoi puse de cafea. Cu cafeaua în mână se întoarse în dormitorul spartan şi se uită pe gem. Prea multe nu avea ce vedea, doar clădirile înalte şi oamenii ce se vedeau doar ca nişte furnici de la înălţimea apartamentului său. Deschise geamul şi scoase pentru 5 minute capul, dar smogul oraşului îi dădu o palmă olfactivă, aşa că îl închise repede.
"-Iar o zi de rahat", gândi el.
Îşi puse rapid hainele, nici nu se mai spălă pe faţă sau pe dinţi "-Sigur nu mă pup cu cineva", îşi luă stick-phone-ul şi o zbughi rapid din apartament căci timpul trecea şi nu îşi permitea să piardă metroul. Cu căştile fără fir în urechi, conectate la gadget şi cu mâinile în buzunare, strâns de frig, porni printre marea de oameni, mai toţi încruntaţi, fiecare măcinat de a propriile griji.
La metrou, îngroşă şi el turma ce aştepta liniştitită să se urce în vagoane. Se urcă fără chef şi se puse pe un scaun oarecare, îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii, lăsând muzica să-i pătrundă fiinţa.
Îi sună stick-phone-ul şi răspunse. Zâmbi uşor, apoi încheie conversaţia scurtă ridicând un deget.

Simţi căzându-i ceva pe picior. Deschise ochii, iar în faţa sa stătea o fată cârlionţată, toată un zâmbet, care nu ştia cum să îşi mai ceară scuze că îşi scăpase cartea tocmai pe piciorul lui. Îi ridică cartea şi i-o dădu, spuse că are bocancii groşi şi nu are nimic. Îl întrebă dacă poate sta lângă el. Normal că putea, era scaunul liber şi  nu aştepta pe nimeni. Cârlionţata se aşeză bucuroasă că s-au împăcat şi începu să citească din carte.
Simţea venind dinspre ea o undă uşoară de parfum proaspăt, răcoros. Deschise uşor ochii şi o privea printre gene. Părul cârlionţat, castaniu, îi cădea în valuri, iar ea, citea extrem de concentrată din carte. Ce ciudat să vezi că cineva mai citeşte din cărţi în ziua de azi.  Şi lui îi plăceau însă cărţile, mirosul lor şi felul în care le simţeai ţinându-le în mâini. Parcă povestea ce o cuprindeau era mai aproape de tine. Se gândea că ele au un sufletul lor, de aceea ajungeai să fii dependent de ele.
Ajunse la destinaţie, coborî din metrou şi îşi continuă ziua în acelaşi stil, rutina muncii, rutina întorsului la apartament ...nu îl numea casă ci doar un loc trecător prin viaţa sa.

Altă zi, altă aşteptare la metrou. Aceeşi turmă de "rutinari". Se aşeză în metrou plictisit, aşteptând să ajungă la destinaţie. Închise ochii ca de obicei, lăsând gândurile să fie legănate uşor de mişcările metroului. Simţi un miros cunoscut, însă credea că e în semivisare. Asta până ce primi o lovitură destul de puternică în mână. Tresări şi se uită puţin nervos în laterala sa. Aceeaşi fată neîndemânatică şi cărlionţată stătea lângă el, ruşinată, dar asta nu mai era o noutate, iarăşi scăpase ceva pe jos, de data asta nu pe piciorul său, dar când se ridicase îl lovise. Din nou. Şi din greşeală. Rămase puţin blocată când îl văzu, surprinsă însă chiar şi ea că în acest oraş mare reuşise performanţa ca în două zile să lovească aceeaşi persoană necunoscută.
- Pardon, spuse ea.
- Ăăăă, nu face nimic, îngăimă Sebastian.
- Hm! Cred că mă urmăreşti, spuse ea.
Sebastian făcu ochii mari şi zise amuzat:
- Cum, eu! Dar ce, eu am venit şi te-am lovit de două ori în două zile?! Din contră, aş putea spune că tu eşti cea care mă urmăreşti! Şi aş putea chema şi poliţia pentru loviri cauzatoare de...
- Cauzatoare de....ce anume? spuse ea puţin încruntată.
- De tulburări de rutină, apoi a râs.
- Mă numesc Elisee, apoi îi întinse mâna delicată.
- Sebastian...îi luă mâna, o privi în ochi, iar din acest punct totul s-a schimbat. Dar absolut tot, viaţa, inima, lumea sa, tot.
Au devenit iubiţi, o urmare naturală a acestor întâlniri parcă predestinate. Iubeau amândoi cărţile, aveau aceeaşi părere despre destin, doar el era cel ce-i adusese împreună. Iar Sebastian, plin de fericire şi de iubire, a început să creeze din nou. Şi parcă dintr-o dată toate uşile i s-au deschis şi toate mergeau perfect. Iubea acum New York-ul. Cum de putuse să îi treacă prin cap că l-ar putea părăsi? Acum avea tot ceea ce şi-a dorit.

Era tot ce şi-a dorit. Sebastian nu era ca alţi băieţi, nu era dependent de jocuri de strategie, shootere, acţiune, multyplayere. Îşi dorea o viaţă. O viaţă adevărată. Dar cum aceasta îi dăduse un şut în fund, a preferat în locul luptei o variantă cu mult mai atrăgătoare şi mai uşoară. Gaming.
O evoluţie spectaculoasă a gamingului s-a produs odată cu avansarea tehnologică fără precedent. Înţelegi că totul este posibil acum? Şi nu într-un viitor prea îndepărtat de tine.
Era simplu, calculatorul era baza, dar nu erai legat de el. Printr-un cip activat din afară de o altă persoană, puteai să începi jocul doar prin transmiterea către acesta a ceea ce ai în minte. Puteai să îţi construieşti o lume paralelă, total diferită de a ta, puteai şi să integrezi în lumea ta lumea pe care ţi-o doreai. Şi nu era o ciudăţenie ca pe străzi să vezi oameni vorbind singuri, sărutându-se cu o persoană care nu exista, plimbându-se de mână cu cineva care nu exista. Era deja o normalitate. Mai greu era să ieşi din această lume şi să revii la viaţa adevărată.
Era un joc de simulare urbană ce avea la bază principiile unei vieţi relativ normale, un concept ce nu avea impuse limite, dar unde puteai aduce îmbunătăţiri ale propriei vieţi. Efectiv trăiai o altă viaţă în viaţa ta. O variantă îndepărtată a jocului Sim City, care a fost folosit ca sursă de inspiraţie, dar cu sute de variante acum.

Sebastian era nervos. Cârlionţii iubitei sale Elisee nu se mai vedeau aşa de bine...sau poate nu îi mai plăceau lui. Iar ieri, în timp ce se plimba cu ea în Parcul Central a început să meargă sacadat. Seara când s-au întors , umbra ei apărea pixelizată. Nu îi convenea situaţia, căci fantasma sa trebuia să fie perfectă. Ieşi din joc şi urcă singur de data aceasta în apartament. Începu să caute pe un forum gaming o soluţie la problema sa. Problema era de la placa video care nu mai făcea faţă jocului, avea nevoie de o placă video dedicată, iar pentru asta a fost îndemnat de pe acel forum să se orienteze înspre plăci video nVIDIA. Trebuia urgent să-şi cumpere una, era total dependent de noua sa viaţă, aşa că a căutat un magazin online de unde a luat ce a fost mai bun, o placă video Gigabyte GeForce GTX 690 4096MB DDR5.

Am trecut pe lângă Sebastian. Era în lumea lui, dar cu toate astea m-a văzut şi m-a salutat. Se plimba de mână cu soţia lui invizibilă pentru mine. Nu am putut să nu mă întreb dacă era tot cârlionţata sau nu. Oricum, eu eram deja destul de ocupată. Aveam o lume de salvat şi un joc de câştigat, căci o mulţime de dragoni invadaseră oraşul. Dorinţa mea de mică de a fi un super-erou adevărat era pe cale de a se îndeplini prin ceea ce viitorul a adus pentru jocuri.



Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

2 comentarii:

CARMEN spunea...

wow! o poveste care m-a atras din prima fraza! o poveste care m-a impresionat si care m-a tinut in suspans pâna la încheiere... o poveste pe care-mi doresc sa o citesc in continuare, cu speranta ca vei mai scrie. Excelenta! Felicitari!

Jo's spunea...

Mulţumesc CARMEN de încurajare!:)

Trimiteți un comentariu