luni, 28 octombrie 2013

Totul este un joc.

"Şi ce dacă o iubea şi celălalt? Nu conta, el o iubea cel mai mult. Nopţile nu putea să doarmă şi simţea cum se sufocă. Cum ar fi putut să îi atragă atenţia când ea se juca doar cu celălalt? 
Îl ura şi dispreţuia. Era doar în clasa a doua, iar el era în a treia deja. Cum putea Noisette să se uite la o piticanie ca ăla?
Într-o zi, când a ieşit de la şcoală, i-a pus piedică, iar Noisette a căzut şi s-a lovit destul de tare. S-a uitat de jos la el, cu ochii ei verzi înlăcrimaţi şi privirea plină de durere. El a fugit de la locul faptei într-un suflet până acasă. I-a părut rău, dar pe de altă parte, ceva mic şi sadic din el l-a făcut să aibă o satisfacţie. Nu a vrut decât să îi atragă atenţia, să o facă să îl vadă şi pe el. Ce e drept, acum ştia cine e.
A doua zi i-a cerut iertare. Inima lui a fost sfâşiată, căci Noisette i-a spus blând că îl iartă, apoi a ieşit în curtea şcolii cu celălalt. Ar fi preferat să îi spună că nu îl iartă, să îl lovească, să-i spună cuvinte urâte, pentru ca apoi el să o poată urî în linişte.
Când era la grădi trăgea fetele de care era îndrăgostit de codiţe. Acum însă astfel de gesturi nu mai erau de nasul lui. Aşa că, atunci când a venit iarna i-a arătat lui Noisette că o iubeşte. Cu prima ninsoare zdravănă a scos-o cu forţa din clasă şi a dus-o afară la "spălat" şi i-a înroşit toată faţa. Aşa se manifesta dragostea pe atunci, o joacă destul de dură, de-a spălatul fetelor pe faţă cu zăpadă, iar aşa fetele aflau şi ele câţi pretendenţi aveau.
Timpul a trecut, alte iubiri copilăreşti s-au perindat prin viaţa sa. Era deja în clasa a cincea. Chefurile de zile de naştere încă se ţineau în timpul zilei. Ce nebunie era acolo şi ce pline de viaţă erau acele petreceri, fără alcool, ţigări, muzică, doar joacă. Preferata lui era tot un joc al iubirii. Se puneau toţi în cerc şi fiecare rotea când îi venea rândul o sticlă şi trebuia să pupe persoana la care aceasta se oprea. Şi da, dacă sticla era învârtită de o fată şi se oprea la o altă fată, trebuiau să îşi dea un pup şi la fel era şi în cazul băieţilor. Cum îşi mai strângeau buzele şi ce se mai strâmbau când se întâmpla una ca asta! Da, dar el avea o tehnică specială, ţinea de o rotire scurtă a încheieturii mâinii ca sticla să se oprească doar în dreptul fetelor sau doar în dreptul unei anume fete. Amelie era de data asta febleţea sa. Prima dată când a întâlnit-o la o petrecere onomastică a rămas cucerit de prezenţa ei. Era ca o floare. Iar la petrecerea de acum era prezentă şi Amelie, dar şi Noisette. Când sticla s-a oprit (intenţionat datorită tehnicii sale) în dreptul Ameliei a înghiţit în sec, apoi s-a aplecat asupra ei şi a rămas acolo două secunde şi doar  după aceea i-a dat un sărut. Un sărut apăsat şi prelungit. Amelie, la presiunea celorlalţi care începeau deja să facă galerie s-a tras în spate râzând toată şi roşie ca un rac. De data aceasta era dragoste împărtăşită, clar. Restul petrecerii au stat doar unul lângă altul.
A doua zi a veni Noisette la el şi l-a întrebat dacă vrea să stea împreună mai târziu, în pauza mare. El i-a spus senin că da. În pauza mare Noisette îl aştepta pe banca de sub umbra castanului din curtea şcolii. Desigur că a venit, era băiat de cuvânt, însă a venit de mână cu Amelie."

Ce vremuri! Acum totul era doar o amintire care îl făcea să zâmbească. Lăsă de-o parte cartea Jocurile foamei pe care începuse să o citească, căci îi indusese o stare filosofico-melancolică ce-l făcea să cugete la tot felul de chestii.


Copilărie. Cum o definim fără a ne uita de DEX? Inocenţă, lipsă a grijilor, fericire. Proiectăm toţi o imagine idilică a ei deşi nu pentru toţi are aceleaşi valenţe. Câtă inocenţă mai are un copil nevoit să acţioneze instinctual şi să facă totul pentru a supravieţui? Copilăria a fost sau nu pentru fiecare o şcoală de luptă care să ne pregătească pentru maturitate? Cartea asta îi punea în faţă o mulţime de probleme ipotetice. 
Dintr-o dată îi sună telefonul şi toate aceste întrebări şi gânduri îşi luară zborul ca un stol de rândunele speriate. Pe ecranul telefonului apărea "appel manque Eluise"(apel pierdut Eluise). Se întâlnea de ceva vreme cu ea, era drăguţă însă nu era ceva special. Nu avea chef să vorbească cu ea deşi aceasta îl mai sunase şi de dimineaţă.
De cele mai multe ori însă gândul îi era tot la Aimee. A fost un dobitoc, a avut-o şi nu a ştiut cum să şi-o ţină lângă el. Pierdea serile în compania prietenilor, nu i-a acordat destulă atenţie, ba mai mult, odată a şi înşelat-o. A făcut-o să sufere cumplit. Cândva ea şi-a atins limitele, l-a părăsit. Însă ceea ce îl speria era faptul că toate mizeriile astea le făcuse simţind o mică plăcere undeva în sufletul său, plăcerea de a chinui. Poate era sadic, sau nebun, sau...nu ştia nici el.
Telefonul sună din nou. Tot Eluise. Se hotărî să îi răspundă, până la urmă tot trebuia să facă asta. Eluise spuse că îi era dor de el şi poate o va însoţi la un chef. Mda, femeia asta ştia cum să ţină un bărbat lângă ea! Nu tu reproşuri, nu tu ţipete şi plânsete la telefon. Fusese incredibil de calmă, ba chiar drăguţă ar fi putut spune. Lipsea numai să o iubească.
Seară fiind, se înfiinţă la uşa Eluisei, care veni într-o clipă. Urcară într-un taxi, unde nu făcură decât să se sărute. Nu vorbiseră mai deloc, iar el era mulţumit. Nu prea îi plăceau femeile vorbăreţe.
Muzică, fum de ţigară, alcoool la petrecere şi...Aimee. S-a făcut că nu a văzut-o. Prezenţa sa îl deranja. Nu! Îl sâcâia! Nu ştia cum să scape de Eluise, însă aceasta, în stilul ei, l-a lăsat liber să facă ce vroia şi ea s-a alăturat unui grup de prietene. S-a tot sucit pe acolo, şi-a pus întrebări existenţiale despre iubire, despre sentimentele sale faţă de Aimee, băuse nişte martini, capul i se învârtea, inima îi bătea, picioarele nu aveau stare. Curajul nebunesc hrănit cu alcool luă o decizie. Se apropie încet de ea. Pe ea niciodată nu o "spălase" cu zăpadă. Luă un trandafir dintr-o vază, ajunse lângă ea şi o atinse uşor pe umăr. Aimee s-a întors surprinsă şi când l-a văzut s-a întunecat puţin la faţă.
"-Ce vrei?" spuse ea.
S-a tot bâlbâit, dar până la urmă a reuşit să scoată pe gură ceea ce vroia.
"Îmi cer iertare pentru toate mizeriile pe care ţi le-am făcut". Îi întinse trandafirul. "-Să ştii că te-am iubit!". Şi iată că îi oferi şi ei o "spălătură cu zăpadă", nu departe de cele din copilărie, căci şi asta era dureroasă în felul ei, venită fiind prea târziu.
"-Te iert".
Se aştepta la asta, o cunoştea destul de bine. Şi parcă inima i s-a eliberat.
Lângă Aimee veni un bărbat. Era logodnicul său care după ce îl salută, o luă pe Aimee uşor de după mijloc şi se pierdură în mulţime.
Iubea petrecerile. Dar aceasta nu mai era una ca în copilărie, iar sticla ce alegea pe cine să săruţi fusese înlocuită cu nişte hormoni ameţiţi cu alcool, ce mergeau aproape la sigur. Acum la el nu erau hormoni, era iubire. Alcool era, dar doar în cantitatea potrivită. Doar mişcarea din încheietură mai lipsea, ca să învârtă situaţia în favoarea sa. Totul era un joc!
Luă un pahar cu vodcă şi se duse direct la logodnicul lui Aimee. Râzând, i-l oferi şi începu să poarte cu el tot felul de discuţii de parcă erau prieteni de-o viaţă. Se făcu şi el că bea vodcă, însă în paharul său era apă, iar acestuia îi tot umplea paharul. Începu să îndrepte discuţiile către fete, apoi îi spuse că ştie el o fată extrem de frumoasă. Logodnicul, iniţial, nu prea a vrut să ştie de aşa ceva fiindcă, deh, era pe cale să se căsătorească, însă tocmai cu asta la convins că poate avea ultima şansă să îşi facă de cap. Îl conduse frumuşel către Eluise, care şi ea era puţin ameţită.
"-Să ştii că mi-ar face plăcere să te vă sărutându-te cu un alt bărbat", îi şopti acesteia la ureche.
Eluise zâmbi, apoi îl luă de mână pe logodnicul lui Aimee şi începu să-l sărute cu foc.
Se îndepărtă de cei doi porumbei aprinşi de focurile "iubirii" şi o căută pe Aimee. Aceasta stătea şocată şi se uita la cei doi. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji. El o luă în braţe şi, satisfăcut de urzeala sa, îi spuse "Hai să plecăm de aici. Nu te merită."
Acest text a fost scris pentru SuperBlog2013.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu