luni, 14 octombrie 2013

Tentaţii (i)rezistibile. Mic îndrumar de ucis dependenţele...sau nu?


"Obosită după atâtea ore în care am fugit de colo până colo, ajung acasă şi mă trântesc într-un fotoliu. Caut înfrigurată în buzunarul hainei pe care nu m-am obosit să o dau jos şi nervoasă constat că lipseşte de acolo ceea ce căutam. 
- Na, trebuie să mă ridic iar. Bine că geanta am putut să o las pe cuier! am bombănit îmbufnată.
Pun mâna pe geantă, caut printre miile de chestii total nefolositoare (ha, uite că am găsit şi rujul, am crezut că l-am pierdut!) şi dau de micul pachet galben.
Mă cufund uşor în acelaşi fotoliu, deschid pachetul, constat mulţumită că mai am câteva bucăţi, apoi aprind bricheta. Offf, bună mai poate fi ţigara de acasă, am gândit cu voce tare, apoi am tras un fum cu nesaţ. Am simţit cum aroma de vanilie îmi inundă cerul gurii, apoi îmi umple plămânii, iar eu, fericită de micul meu moment de plăcere am închis ochii ca să îl savurez mai bine."

                                                                      (sursă imagine)

Dependenţa este asimilată noţiunii de viciu, patimă şi are în general o conotaţie negativă. O patimă de nestăvilit care îţi depăşeşte cu mult propria voinţă şi îţi domină existenţa. Toate acţiunile converg înspre satisfacerea dependenţei, este o luptă a minţii tale cu propriul corp în care niciunul nu iese câştigător. 
Mulţi încearcă să scape de dependenţele lor, iar unii şi reuşesc. Însă nu degeaba există vorba aceea, suma viciilor rămâne constantă. Nu am înţeles niciodată de ce până nu m-am lăsat de fumat.
Da, am fumat. Şi am fumat ca o locomotivă ce vrea să plece din gară. Eram mai tânără, eram studentă şi se potrivea momentului.


Cu fumul de ţigară am luat contact de mică fiindcă în casa noastră fumau toţi. Eram tare curioasă de ce lumea fumează şi ce era interesant la asta, căci până la urmă era doar fum. Atâta am bătut-o la cap pe bunică-mea cea funky şi am terorizat-o cu întrebări încât aceasta într-o zi m-a calmat şi mi-a dat să trag din ţigară. Bleahhhh, şi acum îi simt gustul de făraş.
-Na, ţi-a plăcut, a zis ea? Mai eşti curioasă?
Nu, nu mi-a plăcut, dar din păcate mi-a adâncit şi mai tare nedumerirea. Până la urmă de ce fumează lumea? Şi culmea culmilor este că nici acum nu-mi pot explica această problemă, deşi am fumat. Şi nu care cumva să veniţi să îmi spuneţi că nicotină, că gudron, că aia, că aialaltă, că nu accept acest gen de explicaţii.

                                                                       (sursă imagine)

Când am început să fumez am făcut-o datorită unei ciudăţenii de-a mele. Mi s-a făcut poftă. Ciudat ai zice, atâta timp cât nu ai fumat. În niciun caz nu a fost influenţa găştii, pentru că nu făceam parte dintr-una. Din contră, eram o susţinătoare ferventă a non-smoking-ului.
Locuiam la casă. În curtea vecină, lipită de-a noastră, nu locuia nimeni, însă la un moment dat au venit nişte chiriaşi. O mamă şi fiul său. Fiul său, pe care nu l-am văzut timp de o lună ieşind din casă. Curiozitatea mă mânca şi pândeam mereu uşa lor să văd dacă va apărea sau nu. Minte de copil!
 Misterul plutea pe lângă uşa lor. Şi îmi tot făceam de lucru pe la ei, ba odată mergeam să cer o ţigară pentru tata, ba că am nevoie de puţin ulei, ba de făină, ba că una, ba că alta, doar doar o-i dezlega misterul băiatului lunatic. Doar că de fiecare dată îmi deschidea mama lui.
Până la urmă am dat de el, că nu m-am lăsat. Râdea în sinea lui şi voise ca atunci când deschide uşa să mă sperie cu o pelerină, desenat pe faţă cu negru. Pesemne că îşi dăduse seama că zurlia de vecină-sa stătea ca arsă şi nu mai putea să respire de curiozitate. Ca şi bunica, mama şi tata, căci nu eram singura căreia semnele de întrebare îi pluteau pe deasupra tărtăcuţei.
Cine şi-ar fi dat seama că o se devenim prieteni aşa de buni? Seri prelungite am petrecut pe terasă povestind câte lună şi în stele, iar el cânta la chitară şi trăgea cu o sete din ţigara sa încât nu a fost decât un pas de la tentaţie, la primul fum, apoi al doilea, o jumătate de ţigară, o ţigară şi...dependenţă.
Dependenţa de ţigară este din punctul meu de vedere mai mult decât o dependenţă de fum, nicotină, sau whatever. Este o dependenţă complexă, fiindcă implică o groază de alte aspecte pe care le atrage după sine. Ştiaţi că fumatul ajută la socializare? "Hai, ieşi cu mine la o ţigară?","Ne vedem mai târziu la o ţigară?", "Ai un foc? Cred că o să plouă azi, de unde eşti, la ce facultă eşti, aha, şi eu merg în clubul acela, etc", "Nu stai cu mine la o ţigară, mai povestim şi noi".
Plus recompensa. Aaaa, da! Recompensa! Ai muncit mult, ai muncit o oră, două, e timpul să te recompensezi cu o ţigară. Ieşi la o pauză de ţigară. La fel ca şi alţii. Şi iată o prietenie de ţigară formată sau chiar şi o poveste de dragoste "Ne-am văzut prima dată la o ţigară, eram împreună cu colegii".
Fumătorii sunt uniţi, sunt uniţi de un punct comun: ţigara. Sunt ei, fumătorii şi restul, nefumătorii. Restul nu au cum să fie uniţi în neunitatea lor. Că nu au nimic în comun. Nu împărtăşesc acelaşi viciu.
Eu eram înnebunită de combinaţia mirosului parfumului meu Kenzo Jungle cu mirosul de ţigară, mâinile mele miroseau delicios, ca o comedie presărată cu vată pe băţ şi acadele. Şi chiar şi acum pot recunoaşte o ţigară bună de la o poştă, doar după miros.

"Mi-au plăcut întotdeauna cărţile, fie noi, fie cu filele marcate de frunzăreala atâtor mâini. Cum locuiesc singură, iar New York-ul nu este întotdeauna primitor cu nou-veniţii, prefer ca în serile ploioase să mă aşez confortabil pe mingea mea cu puf, mare cât o zi de post, lângă geam, cu o carte în mână. 
Acum plouă, iar eu îmi pregătesc cuibuşorul - îmi pun pe masă o cană cu lapte şi cacao fiebinte, pachetul de ţigări, bricheta (să nu uit bricheta!) şi cartea. Mă las să cad pe mingea mea pufoasă, îmi las capul pe spate şi închid ochii. Pic, pic, se aud stropii de ploaie...brrr, nu aş ieşi afară din casă nici să vină fantoma de la operă!
Deschid cartea, dar nu citesc mult şi îmi aprind o ţigară. Fumul se ridică uşor, ca o ceaţă de gânduri, apoi se disipă pentru a face loc altor rotocoale. Mâinile îmi capătă mirosul binecunoscut, un miros dulceag, dar plăcut, o combinaţie de parfum şi tabac, ceea ce mă face să îmi plimb uşor degetele pe la nas. Foarte interesantă cartea, este despre dependenţe şi tentaţii, ce bine că eu nu sunt dependentă de nimic! am conchis în gândul meu, extrem de sfătoasă."

Da, m-am lăsat până la urmă de fumat. Brusc şi fără discuţii. Când tai problema, o tai de tot şi de la rădăcină. Am lăsat în spate şi alte dependenţe - grupuri de socializare la ţigară, tentaţiile romanticizate ale ţigării fumate la ore târzii, recompensele pentru o oră de stat în bancă la şcoală, mirosul dulce al mâinilor mele.
O, dar momentul, lupta până când te decizi să te laşi! Şi asta este o bătălie în toată regula, pe care nu toţi reuşesc să o câştige. Se lasă uneori doar cu mici victorii temporare, apoi vâltoarea nebună a dorinţei se răzbună înzecit.
Micul meu îndrumar de "lasă-te de fumat" până nu încep amintirile frumoase să devină un film prost, nu are 12 paşi ca şi în comedia serioasă despre dependenţa de sex Tentaţii (i)rezistibile. Are doar trei.


O să explic mai pe larg paşii tăi spre fericirea de a nu depinde de nimic, de a te trezi dimineaţa fără a ieşi disperat din aşternuturile calde pentru un fum de ţigară, de a sta relaxat fără să te stresezi că ţi s-au terminat ţigările, iar tu eşti în vârf de munte şi nu există un magazin pe o rază de 50 de km.
Primul pas: - să iei în mintea ta hotărârea. Să spui da, vreau. Vreau să renunţ...cândva. Chiar dacă nu îţi impui un termen fix. Important este să vrei.
Pasul doi: - După ce ai lăsat să se scurgă o perioadă de timp considerabilă, timp în care ţi-ai cimentat ideea şi dorinţa de a te dezbăra de viciu, îţi vei seta un termen, o dată: - din data de..., voi renunţa. Dă-ţi timp să ţi se cimenteze şi această idee, psihicul e cel mai important.
Pasul trei: - când vine termenul, renunţă. Eventual fă o promisiune cuiva că la acea dată te vei lăsa, chiar ajută.
Primele trei zile sunt groaznice, dar dacă treci de ele...şi de următoarele trei săptămâni, totul va fi bine.

"Stau şi mă uit de 10 minute la pachetul ăla nenorocit de ţigări. Şi doar mi-am spus să-l arunc că nu-mi face bine să-l ştiu în casă! Mă frământ groaznic şi palmele îmi sunt transpirate. Am făcut deja un tic dubios, îmi scarmăn cu arătătorul degetul mare, deja pielea de acolo începe să se înroşească. Dumnezeule! mă simt ca o babă cu ticuri. 
Mă gândesc dacă oare....doar un fum....nuuuu, şi dau supărată din mână ca după o muscă enervantă. 
Încep un pachet de seminţe şi dau muzica tare. Florence and The Machine cu Never Let Me Go. Mă pufneşte un râs sarcastic. 
-Whaaaat??? chiar toate azi au o conotaţie ce mă îndeamnă păcătuiesc iar. Parcă ţigările au făcut front comun cu universul, se luptă cu voinţa, iar eu sunt terenul pe care se desfăşoară disputa.
Mă hotărăsc să le arunc la gunoi. Gata! Am zis, am zis! Şi pornesc tare hotărâtă spre bucătărie să termin odată cu ele.
Deznodământ: Capacul de la gunoi "nu voia"să se deschidă. Am considerat asta un semn de la univers şi cum mintea îmi era înceţoşată de dorinţa de nestăvilit pentru un fum...oh, doar un fum!...am luat o ţigară, am aprins-o şi am tras un fum zdravăn, ca să recuperez timpul pierdut. Era să cad de pe picioare şi, împleticindu-mă, m-am dus repede să pun de o cafea. Tutunul merge cu o cafeluţă, nu?"

Doi ani după ce m-am lăsat de fumat am avut vise feerice în care fumam şi un pachet întreg. Şi mă simţeam vinovată chiar şi în somn. Mă trezeam şi mă ciupeam, oare am fumat sau nu, că nu mai înţeleg nimic. Aaaa, a fost doar un vis, ce bine! Mi-ar fi părut rău să mă reapuc după ce am reuşit să mă las atâta timp.
Şi încet, încet am constatat că totul s-a topit uşor într-un fum de amintire, iar acum de multe ori mă întreb retoric:- oare eu chiar am fumat?

Acest articol a fost scris pentru competiţia SuperBlog2013.
Imaginile nu îmi aparţin, însă este indicată sursa lor.


0 comentarii:

Trimiteți un comentariu