luni, 21 octombrie 2013

Un sărut de mere de vară.


Lizuca era doar o puştoaică care încă se căţăra în pomii din grădină şi, tunsă scurt, băieţeşte, nici măcar ciorapii nu îi stăteau ca lumea pe ea. Copilărea încă, deşi avea 17 ani. Se bucura din plin de natură şi de viaţa lipsită de griji de la ţară, de la bunici. Tare mult îi plăcea aici, avea libertate deplină şi putea în fiecare seară să admire cerul înstelat stând întinsă pe iarbă, însoţită fiind doar de cântecul greierilor.
Azi părea a fi o zi minunată. Se aşeză cu o carte sub umbra mărului ei preferat. Mirosea a mere de vară, nu era demirare, doar pe jos erau căzute cu zecile. Un fluture îi deranjă uşor lectura şi se aşeză pe una din filele cărţii, nu vroia să se mai lase dus. Lizuca zâmbi şi aşteptă să plece. A vrut să-i lase bucuria de a citi împreună cu ea, atât cât putea în viaţa lui trecătoare. Luă un măr de jos şi muşcă din el, dar se strâmbă şi scuipă jos bucata, ca o adevărată "lady". Din greşeală muşcase partea cu o gaură de vierme. 
Acelaşi lucru l-a constatat şi el. Stătea şi o privea de după gard de ceva vreme, dar gestul ei i se păru, din contră, oarecum simpatic. Îi admira pielea îmbăiată într-un val de miere şi acoperită doar cu un tricou larg şi o pereche de pantaloni scurţi. A vrut să o abordeze mai devreme, însă era prea amuzant să o privească cum se strîmba, vorbea singură, se alinta sub frunzele  mărului şi citea.
Îl chema Vlad şi era mai mare decât ea cu doi ani, dar se cunoşteau de mici, căci mai toate vacanţele şi le petreceau aici, la bunici. Vară de vară se strângeau în sat o droaie de copii şi băteu uliţele satului neîncetat sau se bălăceau în pârâul cu apă cristalină. Dar ei întotdeauna erau cei mai buni prieteni şi făceau echipa cea mai bună când era vorba de trăznăi.
Lizuca dădu cu ochii de el. Chiuii, sări bucuroasă peste gard şi-l sărută pe ambii obraji, bucuroasă de revedere.
 Vlad şi-o amintea anul trecut, slăbuţă, puţin obraznică şi pusă mereu pe năzdrăvănii, iar acum...L-a lovit aşa, ca un aer proaspăt de primăvară. Era vară dar...oare ea s-a dat cu parfum de primăvară? Şi ce era cu formele acelea ale ei, puţin rotunjite? Dar de ce pistruii i se păreau acum aşa de fermecători? Era şocat de sentimentul ce-l avea în stomac şi abia putu să îngaime ceva, asta pe un fond deosebit de roşu al feţei sale.
Ea îl luă de braţ, ca de obicei, şi aşa se pierdură pe uliţele prăfuite ale satului, ea sporovăind într-una, iar el puţin năuc de cap.
..................................................
Tocmai ce se luase lumina, era ceva obişnuit în acel sătuc, iar el stătea trântit în pat cu lumânarea aprinsă pe noptieră. Umbrele create de lumina lumânării pe perete i se părea o joacă a ielelor şi o privea încruntat. Vroia să doarmă dar nu putea, căci gândul îi zbura inevitabil la ea. Pe drum încoace ea a vorbit întruna, dar el nu auzise nimic, nu îi vedea decât buzele mişcându-se şi pe ea cât e de frumoasă. Doamne! Când a devenit aşa de frumoasă? În acele momente nu ar fi vrut decât să îi pună uşor degetul pe buze, în semn de tăcere şi să i le sărute. Se cutremură uşor la acest gând.
Problema era că nu simţise din partea ei decât aceeaşi prietenie ce i-o purta de ani de zile. Cum aşa? Doar acum era şi el mai mare, era la facultate, era mai cizelat şi mai frumos îmbrăcat, aşa, ca la Bucureşti, după ultima modă. Începu să se dea în el o bătălie de orgolii. Se simţea frustrat căci era înalt, frumos şi cu o privire pătrunzătoare, la facultate era un Super Playboy, seducătorul suprem, iar fetele îi cădeau imediat la picioare. Era total încurcat, dacă toate acele fete erau îndrăgostite de el, cum se făcea că ea, o fătucă oarecare, din provincie, lipsită de orice fel de feminitate, care stătea sub un măr şi citea în loc să îşi facă unghiile sau să se machieze, nu avea nicio reacţie? Dar mai mult, cum putuse aceasta să îl facă să roşească, pe el, marele cuceritor?...şi doar speră ca ea să nu fi observat acest lucru. 
Noaptea a fost o întreagă luptă până şi-a definitivat sentimentele. Dimineaţa, obosit de atâtea gânduri ce-i invadaseră somnul şi visele, după ce îşi bău cafeaua (da, acum el bea şi cafea, era doar o constatare personală a sa căci o considera un semn de emancipare) se hotărâ. Da, îmi place Lizuca la nebunie, o iubesc cu disperare (gânduri tipice pentru orice adolescent, ei se pot îndrăgosti în 2 secunde) şi trebuie să o cuceresc, aşa că trebuie să găsesc rapid un plan de seducţie.
Ziua şi-a petrecut-o gândind şi regândind planul său măreţ şi, încrezător în super-puterile sale de cuceritor, porni cu mult avânt la Lizuca, imaginându-şi cum va intra pe poartă, îi va arunca privirea sa pătrunzătoare, îi va spune "Lizuca, cred că sunt îndrăgostit de tine", iar ea, uimită şi cutremurată de apariţia lui, îi va cădea în braţe, iar el o va săruta profund. The end.
Ajunse la poartă şi inspiră profund - "oare de ce respir aşa gâtuit?... nu, nu, nu pot fi emoţionat" - intră curajos, Lizuca stătea în tindă cu o carte în mână. El îşi setă privirea pe "cuceritor" şi făcu câţiva paşi către ea, vru să deschidă gura, când Lizuca îi făcu semn cu mâna să tacă şi făcu un "şşşşt", fără a-şi lua ochii de la carte.
El rămase blocat, neclintit ca o statuie, apoi începu i se pierdură toate ideile şi gesturile pe care trebuia să le facă. Nu îi venea să creadă cum a putut ea cu un gest să-l pună la punct şi să distrugă mit-ul cuceritorului! Vru să se întoarcă şi să plece, era nervos de-a binelea. Dar Lizuca începu să râdă şi-l chemă în tindă unde deja îi pregătise un scaun "Poţi să vii acum, muream de curiozitatea să văd cum se termină cartea!". Vlad se înmuie mai tare ca gelatina şi nu mai putu schiţa niciun gest de revoltă, darămite să o mai atace cu privirea lui seducătoare. Se apropie de ea, se puse pe scaunul pregătit şi, încet, încet, începu să se destindă. Se simţi iarăşi ca şi în anii trecuţi, anul acesta se adăuga şi atracţia faţă de ea şi povestiră aşa cum povesteau ei. A râs, au mâncat mere de vară, clătite cu dulceaţă şi apă cu sirop de soc. 
La plecare Lizuca l-a condus până la poartă. Avea o floare în păr şi obrajii uşor îmbujoraţi şi...parcă puţin cochetă, părul era pieptănat, iar în locul pantalonilor, avea o fustiţă. Şi-au spus noapte bună, iar Vlad plecă fluierând. Era oarecum împăcat, s-a simţit bine, oare cum de i-a trecut prin cap să scoată armele cele mai puternice împotriva prietenei lui de-o viaţă? Doar era ea, Lizuca, fata cu părul roşu ca şi focul cu care se juca de-a hoţii şi vardiştii prin livezi. Mergea agale pe drum, hotărât să lase baltă apucăturile lui de băiat de Bucureşti, gata mereu de vânătoare. Gândurile îi erau tot la ea, normal, dar nu mai domina sentimentul acela dulce-amărui, ci amintirea momentelor petrecute după masa. Când se apropie de casă îl lovi însă! "Uai, cât de prost am putut fi!" Îşi dădu seama că Lizuca avea o floare în păr. Purta şi fustiţă şi...dacă stătea să se gândească bine, parcă avusese vorba mai mieroasă. Doamne, cum am putut fi aşa de orb? Îi era ciudă când îşi dădu seama. Intenţionă să se întoarcă, dar totuşi, era prea târziu, momentul trecu. Nu putu decât să se ducă la culcare înciudat.
A doua zi îşi făcu un plan de bătaie. De data aceasta nu mai puse accent pe armele sale de seducător frecvent folosite la Bucureşti pentru orice fată. Pentru că ea nu era doar o fată, ea era Lizuca cu păr de foc. Nu mai merse la ea în acea după masă şi, gândi el, îi va da timp să se perpelească puţin. Alese să meargă seara, vroia să o scoată la plimbare ca să vadă împreună stelele. Şi îşi puse puţin parfum Super Playboy, doar nu degeaba i se spune aşa în Bucureşti (ei, până la urmă şi din vechile trucuri merg) ştia cât de mult îi plac Lizucăi merele.
Când ajunse la poartă fluieră uşor, era semnalul lor din totdeauna. Lizuca se lăsa aşteptată câtva timp, iar Vlad dădea semne de nervozitate. Când, ca o floare dulce a noţii, ea apăru. I se păru lui sau ea plutea? 
Avea o rochiţă albă, vaporoasă şi, când ajunse lângă el, lui Vlad i se păru că şi-a lăsat ochii puţin în jos. Acum îi era ciudă că venise atât de târziu, era noapte şi nu putu să-i surprindă privirea.
Porniră încet pe drum, între ei plutea o stânjeneală cumplită. El îşi drese vocea şi o întrebă stupid "Eo seară caldă, nu?". Ea se uită la el, el s-a uitat la ea, apoi au izbucnit amândoi în râs. Atmosfera s-a destins dintr-o dată, iar el îi luă mâna şi o luară pe o cărare spre livada de meri. S-au trântit în iarbă şi au început să numere stele. Una, două, trei...iar la a patra, Vlad se ridică uşor într-un cot, iar Lizuca se lăsă sărutată. Un sărut în miez de noapte, în miros de mere de vară coapte şi parfum cu un uşor iz de mere.


Acest material a fost scris pentru SuperBlog 2013.





0 comentarii:

Trimiteți un comentariu