miercuri, 23 octombrie 2013

Despre dragoste şi alte năbădăi.

-Aş îndrăzni să spun că azi mă simt cam mototolită. Ieri am fost mâzgălită toată ziua cu pixul acela antipatic, de care EA nu se mai desparte nicicum, iar acum uite la mine! Este albastru şi ştii doar că mie una nu îmi plac albaştrii, doar cei roşii. Şi pe de-asupra sunt şi cu capsa pusă.
-Vezi doamnă, eu sunt un capsator onorabil, vă rog nu daţi vin pe mine pentru starea dumneavoastră de indispoziţie!
-Ştiu, ştiu, nu aveţi nicio vină, dar simt nevoia să mă descarc.
- Draga mea, spuse post-it-ul, nu ai ce face, pixul albastru e febleţea EI, potoleşte-te dacă nu vrei să ajungi în distrugătorul de documente!
- Ce, cine, cum, unde? strigă distrugătorul de documente abia trezit din somn! Mi-e foameee!
Hârtia începu să tremure toată.
-O, nuuuu! Faceţi linişte că ţipă iar ăsta şi ştiţi ce îi place să mănânce!
Din cutia cu pixuri, semeţ se ridică pixul albastru.
- Despre mine vorbeaţi fetelor? Hârtie, ia vezi că te caută disperat cineva, apoi râse înfundat la imaginea cufundării hârtiei în gura hulpavă a distrugătorului de documente.
Hârtia se uită urât la el şi spuse:
- Scuteşte-mă! Mai bine te-ai şterge la nas că îţi curge pasta, apoi întoarse furioasă coala.
Toate produsele de papetărie asistau zilnic amuzate la cearta dintre cei doi, hârtia şi pixul albastru, căci erau favoritele EI. Se certau fiindcă fiecare considera la rândul său că era cel mai iubit de către EA şi cel mai folosit. Capsatorul era iarăşi unul din preferatele EI, însă acesta era un domn ursuz şi nu se băga el în astfel de certuri. Avea o familie mare de capsatoare de dirijat şi nu avea timpul de risipit pe aşa ceva.
Hârtia avea şi ea mândria ei, desigur, căci era o marcă bună şi toate informaţiile ajungeau la ea.

Pixul albastru se simţea cel mai important căci toate informaţiile ajungeau la hârtie prin el şi se simţea vital în acest proces.
Ceea ce nu realizau ei era că se iubeau, iar EA era dependentă de ei în aceeaşi măsură. Plus capsatorul, desigur, dar el nu zicea nimic niciodată. Pixul aluneca mereu ca o patină în scris, iar hârtia îi oferea cea mai bună suprafaţă de gheaţă pe care o avea. Doar nu realizau asta încă.

La primă oră a dimineţii am intrat în birou destul de somnoroasă. Am vrut să alung starea de somnolenţă pe care încă o aveam şi am dat drumul la radio. Mai bine!
Mi-am pus cafeaua pe masă şi am început să îmi pregătesc "terenul". Am luat câteva coli de hârtie, am pus pixul alături şi am căutat din priviri capsatorul. Aha! L-am văzut! Sorb din cafeaua caldă, i-au pixul şi încerc să notez nişte idei. Doar ce scrisesem câteva rânduri, că i s-a terminat pasta. Era cazul, că doar nici nu mai ştiu de când îl aveam. Săracul, m-a ţinut mult şi bine, am gândit, apoi îl arunc la gunoi. Caut alt pix, aveam doar roşii şi negre, iau unul roşu în mână, apoi sun la colega să facă o comandă de articole de papetărie la 
şi continui să îmi notez ideile. Îmi sună mobilul - şefa! - şi ies val-vârtej din birou.

O linişte mormântală plutea, nici radio-ul nu mai îndrăznise să mai cânte. Un bocet uşor de auzea de pe birou, iar hârtia udă încerca să ajungă la margine ca să-şi salute vechiul companion rămas fără pastă.
Post-it-ul încercă să o încurajeze şi îi spuse:
- Lasă, nu te supăra, cu timpul o să treacă şi alt pix albastru o să apară în viaţa ta.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog2013.

2 comentarii:

CARMEN spunea...

hahaha, super povestea imaginata! exact ca-n filme :))
sper sa primesti punctele maxime si sa castigi SUPERBLOG 2013!
succes!

Jo's spunea...

Mulţumesc CARMEN:)

Trimiteți un comentariu